Adesea, imaginea pe care o avem despre persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă este aceea a unor persoane extrem de ordonate, care se spală foarte des pe mâini.
Dar acest lucru este doar o piesă foarte mică din puzzle.
Persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă (sau OCD, din engleză, obsessive -compulsive disorder) sunt marcate de obsesii, adică gânduri tulburătoare și persistente, și apelează la anumite acțiuni, numite compulsii, pentru a găsi o alinare temporară. Obsesiile nu sunt resimțite ca fiind voluntare, controlabile. Iar compulsiile sunt realizate, adesea, ca răspuns la gândurile obsesive: gândurile de contaminare duc la ritualuri de spălare sau gândul că ceva este incorect conduce la diverse ritualuri repetate până când acel ceva pare “așa cum trebuie”.
Se întâmplă ca ritualurile sau compulsiile persoanelor cu OCD să fie percepute de cei din jur drept superstiții sau precauție; de altfel, multe persoane verifică de două ori dacă ușa e închisă sau dacă mașina e blocată, ori dacă fierul de călcat este scos din priză. Însă persoana cu OCD nu verifică doar o dată sau de două ori, ci de multiple ori, simțind chiar o pornire incontrolabilă de a verifica sau de a face o anumită acțiune de mai multe ori. De altfel, unul dintre criteriile de diagnostic ce trebuie întrunit este ca persoana să fie marcată de obsesii și compulsii consumatoare de timp – adică mai mult de o oră pe zi – și care să îi cauzeze disconfort semnificativ și deficit în domeniile social, profesional, personal.
Este important de știut că unele persoane cu tulburare obsesiv-compulsivă apelează la compulsii chiar și când realizează că acestea sunt iraționale. Spre exemplu, o persoană care trebuie să verifice de zece ori ușa la plecare, o va verifica de zece ori chiar și dacă este deja în întârziere sau are o urgență.
Anumite convingeri disfuncționale sunt asociate cu OCD: fie ca principali contributori sau ca factori precipitatori; astfel, din tiparul de gândire al unei persoane cu OCD se numără:
– un simț de responsabilitate exagerat: credința că poți provoca sau preveni anumite evenimente negative care nu sunt, de altfel, controlabile;
– acordarea unei importanțe prea mari propriilor gânduri: adică punerea unui semn de egalitate între un gând negativ și acțiunea efectivă;
– nevoia de a controla propriile gânduri: convingerea că trebuie să ai controlul absolut asupra tuturor gândurilor tale;
– supraestimarea pericolelor: credința conform căreia se vor adeveri cele mai catastrofale scenarii;
– perfecționismul: gândul că ești imperfect sau că poți greși este de neacceptat;
– lipsa de toleranță față de incertitudine: o nevoie puternică de a ști ce se va întâmpla în viitor sau de a ști că nimic rău nu se va întâmpla.
În ceea ce privește diagnosticul tulburării obsesiv-compulsive, DSM-V (Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mintale, a cincea ediție) prezintă simptomele acestei tulburări, respectiv obsesii, compulsii sau ambele, anume:
– obsesiile (gânduri, imagini, sentimente și senzații recurente și persistente) care cauzează anxietate, uneori chiar dezgust, și distres profund. Persoana afectată încearcă diverse metode de a scăpa de aceste obsesii: încearcă să le ignore, să le suprime sau să le înlocuiască cu un alt gând sau cu o acțiune (compulsie);
– compulsiile (comportamente repetitive sau acte mintale) pe care persoana se simte obligată sau constrânsă să le facă, ca răspuns la obsesii. Aceste comportamente sunt excesive, iraționale și au ca rol prevenirea distresului cauzat de obsesiile asupra unor evenimente sau situații negative. Uneori, compulsiile au legătură directă cu gândurile obsesive, alteori nu este nicio legătură între acestea (spre exemplu, aranjarea obiectelor simetric pentru ca persoanei iubite să nu i se întâmple nimic rău).
Unele persoane afectate de OCD tind să se îndepărteze de cei din jur pentru ca aceștia să nu le observe ritualurile sau să nu pară ciudați în ochii altora. Ajung, adesea, să refuze invitații la evenimente de familie sau sociale de teama compulsiilor. Tulburarea obsesiv-compulsivă însingurează. Dar este o tulburare tratabilă. Persoanele cu OCD care primesc tratamentul corespunzător resimt îmbunătățirea calității vieții lor și o mai bună funcționare, în general, la nivelul activităților, la nivelul relațiilor pe care le au, la nivelul eficienței generale.
Cel mai comun tratament pentru OCD este psihoterapia, anume terapia cognitiv-comportamentală, care lucrează cu tiparele disfuncționale, le expune într-un mediu sigur și ajută la dezvoltarea unui alt tip de răspuns. Cu timpul, persoana ajunge să gestioneze gândurile obsesive, fără a mai da curs compulsiilor; în timp, acest lucru va reduce puterea obsesiilor asupra persoanei. Sunt cazuri când medicația face parte din tratamentul tulburării obsesiv-compulsive. Medicul psihiatru este specialistul în măsură să prescrie medicamente, iar în cazul OCD, este vorba de inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei (SSRIs).
Pentru că persoanele cu OCD se pot confrunta cu stări de singurate, de rușine și vinovăție, terapia de grup este o formă de tratament recomandată. Oportunitatea de a cunoaște alte persoane cu OCD permite normalizarea simptomelor și eliminarea stigmatului. Apartenența la un grup aduce cu sine o rețea de suport în cadrul căreia se împărtășesc strategii, informații, resurse de a face față tulburării; iar posibilitatea de a fi resursă pentru ceilalți îmbunătățește sima de sine, gradul de competență și capacitatea de conectare.
