Cum se manifestă perfecționismul în viața de zi cu zi

 

Confundat, nu de puține ori, cu nevoia de a evolua și încadrat în categoria calităților, perfecționismul este, în realitate, un mecanism care ne influențează negativ viața personală. Mai mult, nevoia acută de perfecțiune poate favoriza, în timp, instalarea depresiei, a anxietății sau a burnout-ului.

Dacă nu-l conștientizăm și nu învățăm cum să ne raportăm la el, perfecționismul intervine atât în relația pe care o avem cu noi înșine, cât și în relațiile personale și profesionale în care ne implicăm.

Tocmai pentru că este o temă intens dezbătută, în rândurile următoare vom vorbi despre perfecționism și despre cum se manifestă perfecționismul în viața de zi cu zi.

Ce este, în esență, perfecționismul?

Până să observăm cum se poate manifesta nevoia de perfecțiune, este important să înțelegem ce este, din punct de vedere psihologic, perfecționismul.

Specialiștii în psihologie definesc perfecționismul drept un mecanism de apărare, acesta fiind strâns legat de teama de eșec și de teama de rușine.

Mai mult decât atât, perfecționismul este asociat cu frica de propria vulnerabilitate, pe care perfecționistul o percepe drept o slăbiciune și o consideră, așadar, indezirabilă, rușinoasă, motiv pentru care o ascunde de cei din jur.

Astfel, nevoia de perfecțiune se traduce și printr-o fugă de propriile emoții, de așa-numitele „emoții negative”, în rândul cărora intră tristețea, furia, dezgustul, frica. După cum am povestit în articolul dedicat celor 6 emoții de bază, clasificarea emoțiilor în „pozitive” și „negative” este dăunătoare, întrucât ne determină să refuzăm să simțim emoțiile percepute ca fiind rușinoase.

Cum confruntarea cu eșecul ar presupune trăirea tristeții sau a furiei, perfecționistul tinde să facă totul perfect de fiecare dată, astfel încât să nu ajungă în punctul în care trebuie să stea cu propriile emoții, să-și dea voie să le simtă.

În acest context, evitarea eșecului, prin nevoia constantă de a atinge perfecțiunea, este și o formă de respingere a emoțiilor despre care perfecționistul a învățat, cel mai adesea în copilărie, că sunt „negative”.

Distincția între nevoia personală de a evolua și perfecționism

Există pericolul de a încadra perfecționismul în rândul calităților (personale și profesionale deopotrivă), deoarece se face confuzia între nevoia de perfecțiune și nevoia firească de a evolua.

Cum putem, însă, să le deosebim mai ușor? Luând în considerare modul de raportare a perfecționistului la eșec. În timp ce o persoană care își dorește să evolueze (în viața personală sau la locul de muncă) privește eșecul drept o oportunitate de învățare, chiar de autocunoaștere, perfecționistul asociază eșecul cu ceva rușinos, care nu ar trebui să existe niciodată.

O persoană perfecționistă se teme de eșec, iar teama de eșec cu care se confruntă are în spate și teama de respingere. Perfecționistului îi este teamă că nu va fi suficient de bun în ochii celorlalți, dacă ajunge să trăiască un eșec, oricât de mic.

4 moduri în care se poate manifesta perfecționismul în viața de zi cu zi

  • Nevoia de perfecțiune presupune așteptări și standarde în permanență foarte ridicate, cel mai adesea nerealiste, atât de la propria persoană, cât și de la cei din jur. Astfel, perfecționistul nu poate tolera „suficient de bine”, pentru el totul trebuie să fie întotdeauna „cel mai bine”, adică „perfect”.
  • Pentru un perfecționist, feedbackul negativ este indezirabil. El asociază criticile constructive cu eșecul. Cel mai adesea, o evaluare mai puțin bună a unei activități înseamnă, pentru un perfecționist, că nu este suficient de bun. De exemplu, dacă primește mai multe sugestii de îmbunătățire pentru un proiect profesional, acesta poate simți că este ceva greșit la propria persoană, că nu este suficient de bun și că nu a reușit să-și atingă standardele setate în prealabil (standarde adesea nerealiste, după cum am spus).
  • Nevoia de perfecțiune este asociată cu un spirit critic foarte puternic: atât în relația cu sinele, cât și în relațiile cu cei din jur. Un perfecționist își observă și analizează de fiecare dată greșelile și imperfecțiunile, chiar și pe cele foarte mici, pe care le consideră indezirabile, întrucât le asociază cu eșecul și respingerea. Dacă luăm exemplul anterior, în care persoana perfecționistă tolerează și integrează cu greu feedbackul negativ, observăm că aici se manifestă foarte puternic și spiritul autocritic.
  • Nevoia acută de atingere a perfecțiunii este consumatoare de timp. O persoană perfecționistă investește extrem de mult timp în analizarea lucrurilor pe care le face: de pildă, dacă trebuie să trimită un e-mail la locul de muncă, poate ajunge să-l recitească de foarte multe ori, verificând, de pildă, dacă a omis vreun semn de punctuație – pentru că în mintea sa, se creează asocierea dintre omiterea semnului de punctuație și auto-insuficiență.

Capcanele psihologice ale perfecționismului

Perfecționismul ne împiedică să ne conectăm la nevoile noastre emoționale, pe care le încadrăm în categoria celor negative, indezirabile. Fugim de frică, de tristețe, de rușine, crezând că acestea ne fac nedemni de aprecierea și iubirea celor din jurul nostru.

Perfecționismul se transformă, așadar, într-un zid uriaș în spatele căruia ne ascundem, de teamă de a nu fi văzuți așa cum suntem de fapt: vulnerabili, și cu emoții mai puțin confortabile, precum furia.

Una dintre cele mai periculoase capcane ale perfecționismului constă în frica de propria vulnerabilitate, în punerea semnului egal între vulnerabilitate și slăbiciune. Perfecționismul nu permite vulnerabilitate – care este, în esență, un act de curaj și autenticitate.

Evitarea propriei vulnerabilități poate duce, în timp, la relații interpersonale și de grup disfuncționale (atât în sfera personală, cât și în sfera profesională) și, prin asociere cu perfecționismul, este un potențial factor de risc pentru instalarea depresiei și a anxietății.

Așadar, pentru binele sănătății noastre emoționale, este esențial să învățăm să ne tratăm cu blândețe. Să privim eșecul și greșelile ca pe o oportunitate de învățare, și nu ca pe ceva care ne fac nedemni de iubire. Să ne dăm voie să fim noi înșine, să ne dăm voie să fim vulnerabili, chiar dacă toată această transformare ne va face să simțim, la început, disconfort. În cele din urmă, ne va elibera de nevoia constantă și nerealistă de perfecțiune. 

 

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *