Perfecționismul este o formă prin care fugim de propria vulnerabilitate și de emoțiile care ne fac să simțim disconfort, pentru că mintea noastră păstrează vie asocierea, cel mai probabil formată în copilărie, dintre vulnerabilitate și slăbiciune. Astfel, ajungem să credem că vulnerabilitatea este indezirabilă și că ne face să fim nedemni de acceptare și iubire.
Perfecționismul ajunge să ne afecteze din multe alte puncte de vedere: ne determină să investim foarte mult timp chiar și în rezolvarea unor sarcini simple (așa cum este trimiterea unui e-mail, pe care îl verificăm de nenumărate ori, de teamă de a nu fi omis ceva), iar vocea critică a minții noastre ne presează să facem totul, de fiecare dată, „perfect”.
Vocea perfecționismului ne spune că nu poate exista nicidecum „suficient de bine”, ci doar „cel mai bine”, adică „perfect, fără cusur”.
Nevoia de perfecțiune ajunge, așadar, o povară – care poate interveni inclusiv în relațiile pe care le avem cu ceilalți. De aceea, pentru binele sănătății noastre emoționale, este important să învățăm și să exersăm zilnic să ne eliberăm de această povară. Iată cum învățăm să gestionăm nevoia de perfecțiune:
Conectarea la propriul univers emoțional
Deși este o călătorie de durată, care la început ni se poate părea inconfortabilă și chiar dureroasă, conectarea la propriul univers emoțional este o misiune esențială, pentru că ne ajută să înțelegem ce se ascunde, de fapt, în spatele nevoii de perfecțiune.
Din punct de vedere psihologic, perfecționismul este un mecanism de apărare. Este, după cum am spus, o formă prin care fugim de așa-numitele „emoții negative”, printre care amintim tristețea, frica, furia.
Cum experimentarea eșecului ne-ar pune față în față cu emoții pe care le considerăm indezirabile, ajungem să nu ne dăm voie să greșim. Ajungem să fugim la nesfârșit de întâlnirea cu emoțiile noastre, care ar presupune o conectare la copilul interior, inclusiv la durerile și temerile lui – unele dintre ele, de mult reprimate.
Astfel, conștientizarea și conectarea la propriile emoții, mai mult sa mai puțin confortabile, ne-ar ajuta să înțelegem de unde izvorăște, de fapt, nevoia ca totul să fie întotdeauna perfect. Am putea descoperi, de pildă, că perfecționismul este strâns legat de amintirile din copilărie, în care unul dintre părinți manifesta, inclusiv în relație cu noi, aceeași nevoie.
Analizarea și schimbarea modului în care ne raportăm la eșec
Nu de puține ori, perfecționismul este confundat cu nevoia de evoluție – care este firească. Diferența dintre cele două constă în modul de raportare la eșec.
Spre deosebire de persoana care își dă voie să greșească și înțelege că eșecul este o oportunitate de învățare și de autodescoperire, persoana perfecționistă se teme de eșec – motiv pentru care îl respinge vehement. Asociază ideea de eșec cu imposibilitatea de a primi aprecieri sau iubire. Cum vrea să fie acceptată și iubită, face tot ce-i stă în putință pentru a nu greși, adică vrea să facă totul întotdeauna perfect.
În cazul în care constatăm că ne regăsim în descrierea persoanei care se teme tot timpul de eșec, acesta ar putea fi un bun punct de plecare în călătoria personală de gestionare a perfecționismului. Mai mult, am putea schimba perspectiva pe care o avem asupra succesului, care se referă adesea și la transformarea greșelilor și a provocărilor în oportunități de învățare.
Stabilirea unor obiective personale și profesionale realiste
Perfecționismul se reflectă atât în viața profesională, cât și în viața personală, unde ajungem să ne setăm obiective total realiste. De exemplu, ne asumăm că rezolvăm anumite sarcini într-un timp mult mai mic decât cel de care am avea nevoie de fapt.
De pildă, pentru a ne încadra în timpul pe care ni l-am stabilit singuri, ajungem să renunțăm la pauze – care, în mintea noastră, doar ne-ar întârzia în maratonul personal de atingere a perfecțiunii. Acesta este un exemplu care arată cum nevoia de perfecțiune riscă să se transforme, în timp, într-un factor de risc pentru burnout.
În acest context, stabilirea unor obiective S.M.A.R.T. (specifice, măsurabile, posibil de atins, relevante și bine delimitate în timp) este și un mod prin care avem grijă de sănătatea noastră emoțională.
Sigur, pentru cineva perfecționist, stabilirea unor astfel de obiective depinde și de ideea de la punctul următor:
Integrarea ideii conform căreia este în regulă să facem lucrurile „suficient de bine”
S-ar putea ca obiectivele care sunt, de fapt, sănătoase din punct de vedere psiho-emoțional pentru noi să nu se potrivească, inițial, cu ideile adânc înrădăcinate, de atâta vreme, în mintea noastră.
De pildă, dacă alegem să parcurgem un curs în 7 ore (durata realistă, în care nu facem totul contracronometru), în loc de 3 ore (timpul pe care l-am fi setat, în mod normal, până acum, din nevoia de a mai putea bifa apoi și alte sarcini de pe listă), vom simți, cel mai probabil, că durata realistă, de 7 ore, este foarte departe de ideea noastră de perfecțiune.
Pentru a ne da voie să ne stabilim obiective realiste, fără a simți apoi vina că nu e suficient ce facem, că nu suntem noi suficient de buni sau că pierdem timpul, este esențial să integrăm firesc ideea conform căreia este în regulă (și sănătos) să facem lucrurile suficient de bine: adică atât cât putem de bine în condițiile date. Fără să ne suprasolicităm tot timpul. Fără să ne autoimpunem perfecțiunea în tot și toate – perfecțiune care, până la urmă, nu există.
Relaxarea trupului și a minții
Să ne dăm voie să luăm pauză de la muncă. Să exersăm diferite tehnici de mindfulness. Să ne dăm voie să ne odihnim în colțul nostru de relaxare de acasă, fără să ne simțim vinovați că facem asta. Să ne plimbăm în natură, să vorbim cu cineva drag despre emoțiile pe care le trăim, să scriem în jurnal despre călătoria pe care am ales-o: o călătorie în care învățăm să fim blânzi cu noi înșine, în care înțelegem că putem transforma greșelile în oportunități de creștere și că este în regulă să facem lucrurile suficient de bine.
Este o călătorie uneori anevoioasă, însă doar asumându-ne s-o facem, ne putem elibera de povara perfecționismului.